Povestind Bucurestiul

Prima data cind am vazut cel mai de sus Bucurestiul noaptea a fost pe la sase ani, cind am urcat pina la ultimul etaj al Interului. Mai intii am vorbit jos cu portarii si le-am explicat ca nu sintem turisti straini, ci doar niste bucuresteni obisnuiti care n-au admirat niciodata de sus panorama nocturna a propriului lor oras. N-au avut nici o obiectie, ba mai mult, ne-au condus si pina la lift. In lift m-am simtit ca in avion, aveam un gol in stomac de emotie, numaram etajele care ma desparteau de imaginea pe care mi-o inchipuisem aproape fantastica, ca intr-un fim SF, cu o explozie colorata de lumini miscatoare, cu bulevarde care se vor vedea ca in palma ca niste piste de decolare si cu siluetele blocurilor proiectate pe cer. N-am vazut nimic din toate astea; orasul pe care ar fi trebuit sa-l percep ca pe o dinamica entitate, extrem de vie si de fluida, a unei alte galaxii, zacea undeva, in bezna, mort la picioarele mele.

A trecut timpul de la acea panorama ratata si ma asteptam ca incet, incet, Bucurestiul sa inceapa sa arate ca orice capitala europeana, noaptea (vezi vederile cu Parisul de sus sau chiar cu Atena cu o acropola luminata a giorno, intr-un stralucitor galben violaceu). M-am bucurat cind au aparut primele firme si reclame luminoase, cind felinarele de pe strazi nu se mai stingeau din cauza penelor de curent, cind anumite cladiri erau scoase in evidenta de becuri montate, cu destul bun gust, sub anumite cornise sau la baza anumitor coloane. Aproape totul s-a oprit aici. De pe balconul meu, etaj opt, intr-o zona centrala, pot vedea, in fiecare seara, Casa Poporului, intr-o lumina palida, galben-portocalie, acelasi Inter cu doua siruri de beculete insipide (iarna se monteaza niste braduti din beculete, cu o stralucire saracacioasa), blocul Xerox, fostul hotel “Modern” care isi schimba look-ul nocturn, neconvingator, in fiecare anotimp, de la globulete si stelute, la ghiocei si iepurasi de Pasti, vreo doua, trei reclame, Coca-Cola, Asirom, Connex si cam atit... in rest, poti descrie orasul cu strazi, locuinte si locuitori, intr-un amestec de clar-obscur (oricum e mai bine decit bezna) care iti da invariabil un sentiment de tristete.

Bucurestiul, noaptea, nu se rezuma doar la aspectul sau, înregistrat pe retina din anumite puncte de belvedere. Ar mai trebui sa fie si viata, caci orice capitala europeana, dupa ora zece seara, palpita de-o viata zgomotoasa, insomniaca. Insa, in capitala noastra, dupa ora zece seara, strazile devin pustii, traficul se reduce si, in cele din urma, dispare de tot, doar citeva masini in viteza, ca la curse, ori fi chiar curse, interzise, oameni care se grabesc pina la buticul din colt, unde vinzatorii se trezesc nervosi din somn si te insala la rest. Citeva cluburi, de obicei subterane, ca niste gauri de cirtita, inghit jumatate din tinerii care vor sa se distreze, noaptea, cealalta jumatate se retrag prin apartamente de bloc sau camere de camin unde povestesc, beau, asculta muzica, isi confectioneaza o lume a lor, de interior.

Ora 1,30, pe la Universitate, “Hei, gagico, singurica?”. Erau doi si n-aveau mai mult de saispe ani, dar stiam cite ceva despre delincventa juvenila si aveam un spray paralizant. Erau in spatele meu, le simteam chiar respiratia, nu m-am intors, am dat doar cu spray-ul, trei, patru fisuri si am luat-o la fuga, spre pasaj. In pasaj m-am oprit, aia doi disparusera si mi-a trecut si frica pentru ca era lumina si erau si gardieni publici care stateau la mesele de la McDonald’s, beau nesuri si votca, ascultau manele la un casetofon. Din cind in cind, ii mai luau la goana pe niste aurolaci care se tot invirteau pe acolo, suflind in pungi. Cele doua familii care dormeau unii intr-altii, pe scarile de la metrou, erau lasate in pace. Am luat-o spre casa, jurindu-mi ca n-o sa ma mai intorc niciodata singura din “Club A”, de fapt nici n-o sa mai merg vreodata in “Club A”, ce naiba caut eu noaptea in “Club A”?! Pina pe Mosilor m-am mai intilnit cu un betiv care tot cadea, asa ca nu m-a bagat in seama, cu o haita de ciini care m-au latrat putin, de complezenta si cu o florareasa care atipise linga florile ei, am zimbit, uite la vita è bella!, poti sa cumperi flori daca vrei la ora unu jumate, noaptea. Am ajuns acasa si am iesit pe balcon ca sa fumez o tigara si sa admir Bucurestiul noaptea. Undeva, spre Piaa Constitutiei fusese un concert, se dadeau artificii pe gratis.

Dilema, nr. 455